NU, merci. Aterizam la Ciudad de Mexico. De sus e ca un en gros care tine cat vezi cu ochii. Poate din cauza baracilor de tabla care, la periferie, tin loc de case. Pamant rosu, muncitori mustaciosi si simpatici care trag de o pista s-o lateasca in dauna pamantului rosu. Mack-uri americane si in general chestii americane din filme vechi. Odata cu noi soseste un A330 de Iberia si ne aglomeram 700 de oameni pe un hol ingust care da intr-o sala mare. Imigracion.
Cu actele in mana, ne asezam la rand, iar eu dau sa sun peste mari si tari sa anunt c-am ajuns in America. In timp ce calculam in gand cat e ceasul acasa, ma striga un pitic agitat cu o cascheta care-l acoperea aproape in intregime. Imi face semn sa inchid telefonul, ca le bruiez calculatoarele. Atunci mi-am dat seama ca treaba cu America e relativa si mi-am mai dat seama de ceva: toti barbatii sunt tunsi aiurea, dati cu gel si mici de statura. In rest, imbracati ca la mine la Vaslui. Asta nu m-a facut de nici o culoare (da, poate fi si o remarca rasista) sa ma simt ca acasa. la imigrari ne-au tinut de vorba si de bagaje vreo ora, vama included, unde Cristina a facut reseala sa declare niste medicamente pentru raceala. Dupa inca vreo 10 minute, bienvenido a Mexico!
Bagajele se transbordasera singure catre avionul de Costa Rica, dar noi trebuia sa refacem check-in-ul. Mai aveam o ora pana al avion si, cu zambetul pe buze, mergem la ghiseul Mexicana de Aviacion, sa ne luam locurile. Sorry, sir, I cannot check you in, you arrived too late, the flight is closed now, sorry, yes, the bags will be offloaded if you don't fly, you can take them at gate E1, I donno sir, talk to the manager. The manager: sorry, sir, I know, but the flight is closed, the next one is tomorrow morning, 6:40. I donno, sir, talk to teh KLM people.
The KLM people era un prost cu fata de prost, care se uita in gol si-mi zicea in acelasi timp: "come tomorrow, at 3:30, in the afternoon, were closed now. I donno, sir." Asta ca raspuns la intrebarea mea, teribil de europeana "now, what?".
Iata-ne lost in translation. In America Centrala, pe malul lui Rio Grande pe care l-ar trece intr-o sorbire daca ar putea (v-am zis ca-i ca la noi), mexicanii nu vorbesc engleza nici macar in aeroport. In timp ce Roxana suna la Bucuresti sa vada ce si cum putem face sa obtinem un alt zbor cat mai repede (2.30 AM in Romania), pentru ca in Costa Rica nu poti suna deoarece Vodafine n-are aord de roaming cu minunatii provideri locali de mandrie celulara.
Intr-un final, ajungem la casa de bilete a Mexicana, unde gasim 3 locuri pentru a doua zi, 6:40, cu escala in Guatemala City. Business! Hmm, not bad, gandesc - eu sunt ala optimistul de obicei, ceea ce le exaspereaza pe femei, in primul rand pe a mea, si apoi, in cazul nostru, pe fetele care ma insoteau si care nu mai puteau. Platim diferenta de clasa, merge cardul, am scapat. De la Bucuresti ni se confirma, cu cohii carpiti, si refundingul. Not bad.
Sa luam un hotel, zic, ca se facuse deja 10 seara si 6 ore de somn mergeau unse. Hiltonul aeroportului e full ca un autobuz mexican, asa ca ne incercam norocul la un dispecerat de cazare unde ne lipim de un Holiday Inn. Shuttle-ul vine la juma de ora, sa ne aliniem la poarta 7. Asa facem.
Asa facem. Asa facem. Asa facem. Shuttle-ul nu face cum a zis. O dispecera cu o pancarta pe care scrie Holiday Inn ne explica: "ten minix" si zambeste pitic. Ten minix, zic si ma uit la ceas. "It was ten minix 20 minix ago", zic si rad cu gandul la Turkish. Fetele nu rad. Ele au notiunea timpului. Ies sa fumez si ma ia cu caldura. La propiu. Si cu palmieri. Afara e o aglomeratie cum nu vezi nici pe Buzesti colt cu Sevastopol vineri la 5. Mi se face rau: de aia nu vine shuttle-ul. In spatele meu, pitica cu pancarta zambeste superios: mucho trafico, zice si inteleg din semne ca e un super concert pe stadion si de aia. "Mortimati" zic in gand cu i-urile scurte si ma intorc in aeroport. Intre timp, celelalte hoteluri trimiteau sufertasele pe roti sa-i ia pe hamesitii care asteptau in strada. Am nostru a aparut dupa o ora. Ne urcam si soferul zice, ridicand din umeri "mucho trafico". Il omor. Cristina il omoara si ea. Roxana a adormit in timp ce se urca in microbuz. Il intreb, totusi, cat de deparet e hotelul. Five minix, zice si mi se face frica din nou. Astia sunt vorbiti.
Reality check-ul, daca mai era nevoie, a vent dupa vreun sfert de ora de tarash printre masini blocate, cand omul a luat-o pe stradute. Favelas si alta nu. In primul rand ca oamenii astia nu fac abuz de semafoare, au gasit solutia: pe bulevard, din aproape in aproape, pun bumpere din alea de tre sa mergi cu 10 la ora cam pe toata distanta. Pe stradute, in schimb, nu-ti vine sa incetinesti: pitici rai si cu maieu prajesc diverse la cazane aprine in colt de strada, in timp ce mai tinerii se holbeaza rau la microbuzul care trece incarcat cu valize de departe. Yummy! Zic usor: Daca se strica asta acum, am belit-o. N-o belim inca, ajungem la hotel, ne cazam si dormim. E 1. La 4 ne trezim. Ten minix, huh?
No comments:
Post a Comment