K.O.

Se numara si 2007 acusi. Si daca ma apuc sa-i numar si eu ouale, zic ca e de bine. Minus cateva lucruri nasoale fara de care pare-se ca nu s-a putut, altfel, nu-i asa, nu se intamplau. Unele din ele le gasiti mai la vale.
Hai noroc si la multi ani! Sau, cum zice si mesajele care-mi incarca inboxu' la sms, "un an fabulos", cu varianta substrasa mucalit "un an nou-noutz". Ti pup.

Hehe, cand mai scriam...

Imi place la gara. Dar nu de aceea m-am dus acolo azi dimineata la 6. Ci ca sa conduc pe cineva. Dar nici despre asta nu e vorba. E vorba despre un soare pe care l-am lasat aseara undeva si pe care l-am gasit la coloane la 7 fara un sfert, in timp ce ieseam dintre linii oarecum aburit de nesomn. Si m-am trezit cu un zambet. Chiar asta e: imi place sa cred ca atunci m-am trezit, strangand mai bine sacoul pe mine si aruncandu-mi rucsacul pe spate, dupa ce mi-am pipait, fireste, pentru a mia oara, buzunarul exterior cu portofel si telefon. Un amestec de incertitudine si urban care ma trezeste sta tot timpul pitit intre trenuri. Un pusti caruia ii cer un foc ma roaga sa-i dau, la schimb, niste cola. Scoate o sticla de jumate in care ma roaga sa-i torn “decat o gura”. Sticlele se ating, omul imi multumeste iar eu arunc cola la primul cos. Nu fara sa ma injur in gand ca nu i-am dat-o pe toata. Asta sa fi fost strategia lui in the first place?
Ies si ma duc la banca, una din apropiere. In fata intrarii, un betiv se opreste si ma saluta oarecum amical, priponit (e doar o figura de stil care mi-a placut, omul nu prea se tinea pe picioarele lui). Ma opresc si ma gandesc ca daca duce mana la buzunar il pocnesc fara sentimente. N-o face, in schimb ma asigura ca de acum va aduce personal bricheta la incarcat. Ca de cate ori o aduce pustiu’, face fass si e gata. Incerc sa ma fac ca inteleg si intru in banca. Iata si banii. Soarele e tot acolo, ma bucur ca n-am intarziat prea mult inauntru. Pe cer o dara rozalie impinge un avion, iar eu stau vreo cinci minute si ma uit la el. Mi se face dor de cer. Cand cobor ochii, care acum ma dor, dau cu ei de o doamna cu sacosa care se uita la mine luuung. O inteleg, desi ea nu pare sa ma inteleaga pe mine. Ma urc intr-un taxi in care soferul cred ca-si si gatea intr-o vreme. Am plecat. Imi place la gara, pentru ca de acolo se pleaca.

Pura vida!

Asta e un fel de mantra a dumnealor, bastinasi de Costa Rica. Si functioneaza both ways. Adica tine loc si de "asta da viata, nene!" cat si de "asta-i viata, futu-i ma-sa!" Si baietii se tin de cuvant. Obsedati de tot ce tine de "eco" mai putin de economie, au niste taxe de mediu ingrozitoare si, pentru o tara cat o palma, peste 30 de parcuri nationale. Plajele primesc toate clasificari in banderole de diverse culori si oamenii se mandresc cu asta care mai de care, punand in fiecare an la intrarea pe plaja cate o placuta cu clasificarea anului respectiv. Intre ele, o pancarta cu "nu hraniti animalele, le deranjati dieta". Tare, nu? Asta a propos de clivaje si lag-uri de tot felul.
Uite balena! Ma uit in zare, la vreo 300 de metri de tarm o ditai aratarea plescaia atuncand apa la vreo 10 metri. Tac, trag o poza la timp si ma injur inca o data ca nu mi-am luat din Mexic un tele. Am reparat asta la intoarcere. Ma rog, asa arata balena. Cred ca e de fapt un casalot. A lot of casalot.
La intoarcere, din Mexic spre Amsterdam, am trait o chestie unica: ma rog, sunt eu naiv si sentimental, dar zburam paralel cu coasta Americii de Nord, era noapte, sub noi Atlanticul, si in departare, cat vezi cu ochii, which is a great deal daca esti la zece mii, Atlantida! Sau, ma rog, Chicago, cine stie, un brau de lumini sclipind a aur. Cacator!

PS
In Amsterdam mi-au confiscat tequila reposada, pour les connaisseurs, pentru ca mexicanii sigileaza cu un snur, nu cu termolipire ca europenii filoamericani si paranoici. In avionul de la Amsterdam la Bucuresti am mers alaturi de 3 muncitori suceveni care lucrau in JAMAICA!!!, cacanarii perfecti care vorbeau la telefon in timpul zborului si cereau intruna vodca, desi era clar ca nu vor primi.
Filmarea a fost ok.

Animalelor!

Ma trezeste umezeala in nas, tricoul ud ca dupa un tur de pista. E 6:40 si e bine. Afara e soare, ceva caraie, ceva chitzcaie, ceva zumzaie. That's new. Pe gresie, langa patul meu, un paianjen cat o cartela de metrou, negru si paros, nu se misca. Daca se misca sar prin tavan. Cand am ajuns ne-au zis: daca simti ca te pisca ceva, incearca macar sa recunosti culoarea, si-mi arata o trusa cu seruri anti-diverse, pe culori. Aha, that;s conforting, zic, si promit sa fiu mai atent la culoride acum inainte. Asta e negru, da' nu mai conteaza. L-am lovit in cap cu un teanc de reviste luate din Amsterdam si ala a fost. Wallpaper-ul i-a facut felul, asa cum civilizatia continua sa ucida natura. Iata dovada:


Au urmat, aproape in ordinea asta: maimutele de pe acoperisul terasei unde mancam, care mi-au furat ochelarii de soare si in general tot ce e pe masa si, in particular, un bol cu zahar pe care l-au mancat pe acoperis pana a venit nenea cu petardele si le-a dat jos. Coati sau Pisote cum le zice pe-aici, un fel de furnicar cu corp de caine plouat, scavenger si el, care fura de prin gunoaie in sincron perfect cu maimutele care fura de pe mese.
Varani, unii chiar pe acoperis, la soare.
Crocodili, sub un pod din apropiere, probabil solutia all in one pentru mafiotii locali, fara deosebire.
Iguane, in apropierea podului cu pricina, probabil gata sa manance animalele de casa ale nefericitilor mafioti.
Pelicani in copac...fara urmarea din cantec, ca nu e cazu'.
Si o broasca. Da, stiu, avem si noi.

San Jose, spre Punta Leona

Asa aratam imediat ce m-am urcat in masina lui Juan Manuel (sic!) care venise impreuna cu Vanessa sa ne ia de la aeroport. Un microbuz urma sa ne duca la Punta Leona, 70 de kilometri pe coasta, catre campingul unde eram cazati si unde urma sa filmam. Dar inainte de asta, ne astepta un pranz la jumatatea drumului. Eduardo, George si Jordi erau deja acolo, cu chef si povestiri. Cand am ajuns la masa, m-am prabusit. Eram imbracat cu o bluza care imi tinuse de cald in Amsterdam, deci e clar cam ce facusera din ea timpul si temperatura. M-am schimbat intr-o buda si nu-mi venea sa cred cat de tare e noiembrie in pantaloni scurti. Cred ca inafara de jet lag, diferenta de temperatura are si ea partea ei de vina in cazuri din astea de out-of-placeness.
Dupa ce arunc doi calamari pe gat, ne iau pe sus si ne duc sa rapunem in vila pana seara. Punta Leona nu e o statiune, asta mai ales pentru colegii care isi imagineaza ca am ars-o intr-o Ibiza a Caraibelor. E un complex imens de bungalow-uri, facut la marea arta, cu tot ce trebuie si ceva pe deasupra, in mijlocul junglei ("dry forest" prin partea asta de vest), unde vin peste weekend diversi cu familiile si minore gata de dans si puscarie, pe de o parte, si unde se retrag cumparand cate o casa batranii care au cu ce, pe de alta parte. Ma cazez intr-o camera dintr-o vila pe aleea Jamaica (sic!) unde umezeala mi-a intrat si-n chiloti in prima secunda, si nu in modul acela placut pe care-l stim din copilarie. Hai, hai, lasati!... Aerul conditionat e cool de old school, cutia bagata-n perete din filmele vechi, care face zgomot si un frig de mori, da e mai bine asa, ca cele 27 de grade de la ora 8 dimineata se inmultesc cu un indice de umezeala care in sezonul ploios - adica acu, acu - iti intra in creier. Deci maxim, zic, si ma culc pana la 8, cand tre sa mancam undeva, ceva, stiu ei. Ok. Sun acasa si Irina-mi zice ca ploua de ieri. Ieri la noi sau ieri la voi? Fuck, that's strange. Bine macar c-am vorbit. Te pup.

Mexicana de Aviacion

Din avion, Mexicul si mai apoi America Centrala pe de-a-ntregu' sunt de lesini. Ceea ce demonstreaza ca oamenii mai mult strica treaba pe-acolo. In rest, vulcanii cu conul perfect, munti care mai de care si vai salbatice de sa nu-ti mai iei ochii de la geam. De foame ce ne era, am bagat in 3 ore - cu escala in Guatemala, ceea ce mi se pare foarte tare, mai ales ca aterizezi de nicaieri pe un tapsan suspendat la vreo 3 mii - mic dejun si pranz, basca un vin bun si ultima carte a lui Beigbeder. Iertasem pe mexicani, vorba cuiva.
Aterizam in San Jose, Costa Rica, ora locala 11:03, pe un vant de-ti parea rau. Odata iesiti din avion, semnalul dispare, courtesy of Vodafone No Roaming Committee. Bag 20 de dolari - bine investiti - intr-o cartela de convorbiri internationale si ma uit dupa pancarte. Uite una. Hai c-am ajuns. Mergem de 36 de ore si e prima oara cand ma simt jet lagged. O sa ma tina pana inapoi acasa.

Bienvenido. Imigracion, por favor?

NU, merci. Aterizam la Ciudad de Mexico. De sus e ca un en gros care tine cat vezi cu ochii. Poate din cauza baracilor de tabla care, la periferie, tin loc de case. Pamant rosu, muncitori mustaciosi si simpatici care trag de o pista s-o lateasca in dauna pamantului rosu. Mack-uri americane si in general chestii americane din filme vechi. Odata cu noi soseste un A330 de Iberia si ne aglomeram 700 de oameni pe un hol ingust care da intr-o sala mare. Imigracion.
Cu actele in mana, ne asezam la rand, iar eu dau sa sun peste mari si tari sa anunt c-am ajuns in America. In timp ce calculam in gand cat e ceasul acasa, ma striga un pitic agitat cu o cascheta care-l acoperea aproape in intregime. Imi face semn sa inchid telefonul, ca le bruiez calculatoarele. Atunci mi-am dat seama ca treaba cu America e relativa si mi-am mai dat seama de ceva: toti barbatii sunt tunsi aiurea, dati cu gel si mici de statura. In rest, imbracati ca la mine la Vaslui. Asta nu m-a facut de nici o culoare (da, poate fi si o remarca rasista) sa ma simt ca acasa. la imigrari ne-au tinut de vorba si de bagaje vreo ora, vama included, unde Cristina a facut reseala sa declare niste medicamente pentru raceala. Dupa inca vreo 10 minute, bienvenido a Mexico!
Bagajele se transbordasera singure catre avionul de Costa Rica, dar noi trebuia sa refacem check-in-ul. Mai aveam o ora pana al avion si, cu zambetul pe buze, mergem la ghiseul Mexicana de Aviacion, sa ne luam locurile. Sorry, sir, I cannot check you in, you arrived too late, the flight is closed now, sorry, yes, the bags will be offloaded if you don't fly, you can take them at gate E1, I donno sir, talk to the manager. The manager: sorry, sir, I know, but the flight is closed, the next one is tomorrow morning, 6:40. I donno, sir, talk to teh KLM people.
The KLM people era un prost cu fata de prost, care se uita in gol si-mi zicea in acelasi timp: "come tomorrow, at 3:30, in the afternoon, were closed now. I donno, sir." Asta ca raspuns la intrebarea mea, teribil de europeana "now, what?".
Iata-ne lost in translation. In America Centrala, pe malul lui Rio Grande pe care l-ar trece intr-o sorbire daca ar putea (v-am zis ca-i ca la noi), mexicanii nu vorbesc engleza nici macar in aeroport. In timp ce Roxana suna la Bucuresti sa vada ce si cum putem face sa obtinem un alt zbor cat mai repede (2.30 AM in Romania), pentru ca in Costa Rica nu poti suna deoarece Vodafine n-are aord de roaming cu minunatii provideri locali de mandrie celulara.
Intr-un final, ajungem la casa de bilete a Mexicana, unde gasim 3 locuri pentru a doua zi, 6:40, cu escala in Guatemala City. Business! Hmm, not bad, gandesc - eu sunt ala optimistul de obicei, ceea ce le exaspereaza pe femei, in primul rand pe a mea, si apoi, in cazul nostru, pe fetele care ma insoteau si care nu mai puteau. Platim diferenta de clasa, merge cardul, am scapat. De la Bucuresti ni se confirma, cu cohii carpiti, si refundingul. Not bad.
Sa luam un hotel, zic, ca se facuse deja 10 seara si 6 ore de somn mergeau unse. Hiltonul aeroportului e full ca un autobuz mexican, asa ca ne incercam norocul la un dispecerat de cazare unde ne lipim de un Holiday Inn. Shuttle-ul vine la juma de ora, sa ne aliniem la poarta 7. Asa facem.
Asa facem. Asa facem. Asa facem. Shuttle-ul nu face cum a zis. O dispecera cu o pancarta pe care scrie Holiday Inn ne explica: "ten minix" si zambeste pitic. Ten minix, zic si ma uit la ceas. "It was ten minix 20 minix ago", zic si rad cu gandul la Turkish. Fetele nu rad. Ele au notiunea timpului. Ies sa fumez si ma ia cu caldura. La propiu. Si cu palmieri. Afara e o aglomeratie cum nu vezi nici pe Buzesti colt cu Sevastopol vineri la 5. Mi se face rau: de aia nu vine shuttle-ul. In spatele meu, pitica cu pancarta zambeste superios: mucho trafico, zice si inteleg din semne ca e un super concert pe stadion si de aia. "Mortimati" zic in gand cu i-urile scurte si ma intorc in aeroport. Intre timp, celelalte hoteluri trimiteau sufertasele pe roti sa-i ia pe hamesitii care asteptau in strada. Am nostru a aparut dupa o ora. Ne urcam si soferul zice, ridicand din umeri "mucho trafico". Il omor. Cristina il omoara si ea. Roxana a adormit in timp ce se urca in microbuz. Il intreb, totusi, cat de deparet e hotelul. Five minix, zice si mi se face frica din nou. Astia sunt vorbiti.
Reality check-ul, daca mai era nevoie, a vent dupa vreun sfert de ora de tarash printre masini blocate, cand omul a luat-o pe stradute. Favelas si alta nu. In primul rand ca oamenii astia nu fac abuz de semafoare, au gasit solutia: pe bulevard, din aproape in aproape, pun bumpere din alea de tre sa mergi cu 10 la ora cam pe toata distanta. Pe stradute, in schimb, nu-ti vine sa incetinesti: pitici rai si cu maieu prajesc diverse la cazane aprine in colt de strada, in timp ce mai tinerii se holbeaza rau la microbuzul care trece incarcat cu valize de departe. Yummy! Zic usor: Daca se strica asta acum, am belit-o. N-o belim inca, ajungem la hotel, ne cazam si dormim. E 1. La 4 ne trezim. Ten minix, huh?

Mai departe (literally)

Inapoi la Schiphol (evident, l-am scris gresit de trei ori pana sa-mi iasa, tocmai in timp ce ma gandeam sa va propun sa incercati sa-l pronuntati foarte, foarte repede) si la coada de la imbarcare. Pe fete, that is Roxana si Cristina, le descalta din nou, ceea ce, nu stiu conform caror resorturi, le demoralizeaza si mai tare decat ideea unui zbor de 11 ore. Ma rog. Personal, abia asteptam, mai ales ca era vorba de un 747. KLM, as well.
Inauntru, un bazar. Asta mai ales pentru ca destinatia era Mexico City si mai mult de jumatate din pasageri erau mexicani care se intorceau acasa. De unde, nu stiu. Nimerim din fericire in dreptul iesirii de urgenta de la mijloc si gasim in consecinta destul loc pentru picioare. E ora pranzului aici si vom ajunge in DF, Ciudad de Mexico, la ora 18:00 a lor, dupa 11 ore si, sic!, 3 minute. Dupa doua pahare de vin si un episod din The Simpsons, reusesc sa adorm si s-o tin asa mai bine de 6 ore, cu pauze pentru hidratare si uneori caraghioasa gimnastica transatlantica. Fetele n-au dormit si asta nu e bine, incepe sa se vada, nu prea mai au rabdare. Nici eu, cand primim un teanc de formulare para imigracion in numele Estados Unidos Mexicanos (wannabes!). Si de aici incepe.
Revin.

We open on a beach in Pacific...

Stiu, am ras si eu de atatea ori, prima oara cu Ema, care glumea asa uneori cand mergeam la cate un client mic sa-i povestim un tv eftin. Apoi cu Fane, repetand leitmotivul romanului frustrat ca nu filmam niciodata pe-afara si ca altii da.
Doar ca, pana la urma, se intampla. Dincolo de faptul ca de-acu' va trebui sa nascocim o alta expresie pentru "impertinenta creativa", totul e ok.
Deci, we open on a beach in Pacific!
Dar ca sa faci asta, tre' sa convingi oamenii ca numai acolo se poate, ca alternativa "plaja construita la Snagov sau stiu io pe unde" o sa te dea de gol si de pamant, sa cauti un loc cu mai mult decat un singur palmier intr-un ghiveci si cu o casa de productie decenta care sa aiba un contract cinstit cu al tau client international. Apoi sa astepti pana e confirma. Gata. Costa Rica. In noiembrie. Nu, nu ploua. Ok.
Pe masura ce se apropie plecarea, afli chestii. Costa Rica, prima tara care a desfiintat armata ca institutie si organism de stat, si una din tarile cele mai bogate in serpi veninosi si, in general, reptile in libertate. Si in febra galbena. Si te gandesti ca era bine sa te fi gandit la un vaccin, dar acum e prea tarziu, pentru ca maine pleci si in general pentru ca asa faci.
Gata, pleci. Pana la Amsterdam, cu KLM. Impecabil. Acolo, 5 ore intre avioane si 15 minute pana in centru cu trenul. Frig, 0 grade la 9 dimineata. O cafea calda intr-un pretzel-bar, o gasca vesela plutind pe un canal, lume pe biciclete si in general o stare de bine care confirma ca legalizarea drogurilor usoare inseamna progres.

Cald

Ne-am mutat cu Grey-ul in casa noua. Casa pentru ca asta e, noua pentru ca inca se lurcreaza la ea pe dinauntru si pe dinafara. Imensa, chic, de patrimoniu. E bine, e cool, e civilizat. Pentru cine a mai fost la Grey da' n-a mai apucat din diverse motive: e ALTFEL. Creatia la mansarda, pe baza de Xbox si fotbal de masa. Spor. O sa fie si aer, ni se zice. Merge.

Inapoi

Revin. Dupe ceva vreme in care m-au impresionat lucruri despre care n-am scris din lene, lipsa de organizare sau deformatie profesionala. Au murit, nu neaparat in ordinea asta, Bergman, Victor Frunza, Teoctist si Pittis. Daca am omis pe cineva, sa ma ierte.
In alta ordine de idei, am descoperit ca e misto sa fii roman si sa te p*isi pe ei 1, 2, 3. Toma Coconea, un baiat cu vana, a mers pe jos o mie de kilometri de la un cap la altul al RedBull X-Alps. A si zburat, ce-i drept, dar intr-o proportie care i-a facut pe ceilalti doi, guru ai parapantei si altor parachestii din tara neutra a cutitelor multifunctionale, sa para niste pasageri cocolositi ai unui private jet. Omul asta a alergat, pe jos, ca sa recupereze ceea ce altii, evident mai norocosi, mai mesteri poate, nu stiu, strabateau in zbor. Si a castigat totul, de pe locul 2.
Bravo, ba!

Vand tricou cu gauri

Aseara un olandez roscovan, director de creatie la Beirut (!!!) se ofera sa-mi faca rost de un tricou Hezbollah. Sunt foarte cool, zice, toata lumea vrea unul, si baietii le vand pentru bani, am mai facut asta. Ma intreb daca tricoul vine cu tot cu voinicul care-l purta de obicei.

la lesi

Lesii sunt aici. Eu sunt aici. Krakowia e un fel de Amsterdam al Vestului, imi spune Ghele in timp ce fata trupesa care nu stie engleza dar zambeste in toate limbile imi aduce un carnat "with toast and sauce". Sauce-ul e mustar si ketchup, toast-ul e niste paine pentru care nu ma supar. Krakowia e misto, plina de studenti si shop-uri de creatie, arhitectura si design. Camera de hotel da in atrium, hotelul e Copernicus si Copernicus stie cu stelele. La parter un acordor acordeaza iar eu ii acord o clipa. Torn vodca cu portocale, zambesc "zubrowka" si beau. Dusul curge singur. Pianul suna. Suna telefonul.

Man about man

"He's a poet, a philosopher, and last night I think I saw him walking on water."
Mick Jager introducing Bono on MTV Music Awards stage, in 199something.

Cursa

Ii vedea pe toti cum alearga, cum ii taie calea, il prindeau din urma. Era prima data cand participa intr-un maraton si totul fara macar sa vrea... Din ziua in care Patrick se inamorase ca un dobitoc de dansatoarea de step, simtise ca soarta lui e pecetluita, ba chiar se hotarase sa faca tot posibilul sa impiedice vreo nenorocire de felul celor care de obicei insotesc genul asta de efuziuni. Avea un al saselea simt care-i dadea de veste de fiecare data, si chiar si daca nu l-ar fi avut, nu trebuia sa fii vreun destept sa-ti dai seama ca Patrick nu era neaparat un norocos sau vreunul din cei inzestrati cu fler si care intorc in favoarea lor orice situatie. Nu. Baiatul asta, mereu pe drumuri si mereu in agitatie, cu buzele subtiri si pantalonii lasati usor pe solduri, cu parul tuns prea scurt pentru a evita senzatia de cap patrat, cu camasi la fel dar in mai multe culori, ca sa nu piarda timpul alegand cu ce sa se imbrace de fiecare data, tare in gura si slab de inger, baiatul asta, deci, se indragostea asa cum betivii mai cer o sticla si inca una. Se indragostea de oricine, gasind imediat argumente pentru bataile inimii lui prea saltarete ba o spranceana, ba un umar alb, ba pistruii adorabili, ba o pereche de cercei care-i stateau nu-stiu-cum, ba accentual provensal sau basc sau ceh sau trecutul semisemit al vreunei roscate, ba chiar parul ei roscat asezat in bucle sau in dezordine, de obicei amanunte disparate care-l indreptateau la dragoste si deficit de atentie si-l faceau sclavul sinecdocii amoroase a iubirii intregului pentru parte. De fapt, Patrick se indragostea de fiecare data de el, intai de ideea si apoi de faptul ca e indragostit, ca poate sa fluiere si sa sara-n sus cu ocazia asta, si fiecare din cele dinainte amintite devenea o parte din el, partea pe care vreme de cativa fluturi in stomac o iubea cel mai mult, adaugand sare si piper relatiei cu sine insusi.
Asa si acum, cand alerga cu limba de-un cot printre pinii pitici, gafaind la stanga lui Patrick si injurand in gand amorul propriu al prietenului sau care-l bagase in beleaua asta si in toate celelalte. Din ziua in care intrasera in curtea sanatoriului la indemnul lui Patrick care auzise de exemplarele rare si periculoase pe care doctorul le administra acolo si pe care spera sa le poata fotografia, stiuse ca n-o sa fie usor. Doctorul ii primise bine, razand de curiozitatea lui Patrick si de interesul lui pentru dezaxatii fara speranta, automutilati si vomitivi din saloanele de la demisol, si le promisese un tur extins inca din a doua zi. Dimineata manca ceva din ce-i daduse prietenul sau si-l urma la intalnirea cu doctorul, in fata intrarii principale. Doctorul era jovial, il mangaie si se juca cu el, apoi cerceta aparatele lui Patrick, dand din cap la vederea gentii ticsite cu obiective, un suvenir care-i costase pe amandoi o goana de cateva minute bune de la o casa de amanet pana in mansarda in care Patrick statea pe atunci impreuna cu profesoara sa de muzica.
Patrick era nerabdator si se juca nervos cu catarama gentii, cand doctorul intoarse capul catre intrare. Usa se deschisese si in ea statea o femeie blonda, inalta, imbracata in costum de calarie. Cizmele inalte peste pantaloni bufanti, o tunica din piele moale si o cravasa completau aerul androgin al femeii care le zambea in colturile gurii. Ea e Stela, spuse doctorul luand-o pe dupa umeri. Femeia, care nu parea sa aiba mai mult de 30 de ani, intinse mana catre Patrick, apoi catre el, in joaca. E clar, zise el cand vazu mana tramuranda a lui Patrick si apoi gestul sau nervos de a-si privi ceasul imediat dupa aceea. Asa face de fiecare data cand se simte stanjenit, isi mai spuse, ceea ce in cazul lui Patrick echivala cu primii fluturi in stomac, starea de incubatie a unei slabiciuni cronice. Au intrat in saloane si Patrick facea poze, in timp ce doctorul ii povestea fiecare caz in parte cu un aer care-l facu sa se intrebe daca cei de dincolo de geam nu sunt de fapt impaiati, material didactic pentru lectiile lui ocazionale, ca cea de azi. Stela ii urma putin mai in spate, atingand cu cravasa cate o crapatura din perete si uneori manerul de arama al vreunei usi de salon. Sanatoriul fusese pana nu de mult un conac pe care stapanii il parasisera cu directia America, lasand in urma camere goale, o fantana si un act de proprietate pe numele consiliului districtual.
In timp ce simtea ca-si da sufletul coborand panta abrupta si incurcadu-se in picioarele unui alt alergator, isi aminti cum in ziua aceea la sanatoriu, Patrick, pregatindu-se sa faca o fotografie sau alta, astepta pana ce in cadru aparea si Stela, sau chiar forta perspectiva, facandu-i loc fara ca ea sa-si dea seama. Seara se retrasesera in camerele largi ale conacului, in aripa in care locuia doctorul si unde le pregatise si lor un loc de stat peste noapte. Era racoare si mirosea a iarba si a vara. Stela, care se dovedise a fi nepoata doctorului, le povesti la cina, dupa al treilea pahar de vin, cum in tinerete locuise in capitala si studiase baletul pe banii unchiului sau, pe atunci ceva mai in putere si cu reputatia intreaga. Primise chiar si un rol destul de important pentru o studenta de conditia ei intr-un spectacol ce urma sa debuteze in stagiunea urmatoare, cand un accident la calarie o lasase fara controlul asupra coapsei stangi, care incepea sa tremure cand te asteptai mai putin. De aceea, s-a vazut nevoita sa renunte la balet, insa nu si la calarie. A descoperit in schimb ca spasmele piciorului ii dau un aer special atunci cand paseste, un fel de frenezie care seamana cu fragmente dintr-un dans tribal, iar mai incolo, cand incaltarile cu talpa tare si sonora si-au facut loc si in moda feminina, a inceput sa danseze step cu o usurinta care aproape o facea sa uite de nenorocirea ei. Acum venise aici, la sanatoriu, pentru a-i invata step pe bolnavii pe care unchiul ei ii folosea in experimente descrise ca terapii alternative. Multi sufereau de spasme asemanatoare si i s-a parut o idee buna sa pregateasca pentru iarna urmatoare un spectacol care sa aduca sanatoriului fonduri si unchiului sau o imagine ceva mai buna. In acelasi scop se implicase in organizarea unui maraton in care femei si barbati urmau sa concureze cot la cot, si pe care ea visa sa-l castige. Se pregatea pe ascuns, in orele in care unchiul sau o stia plecata la calarie, legandu-se cu fraul de brau si alegand pe jos kilometric intregi in timp ce biciuia calul mai tare si mai tare.
Acum, cand alerga langa Patrick fara sa stie cat mai e pana la sosire sau daca or sa ajunga vreodata intregi acolo, toate astea i se pareau ridicole. Costumul lui Patrick, prea stramt chiar si pentru pieptul sau, numarul care-i cazuse de la genunchi si in care se impiedicase el de vreo doua ori, peruca impinsa aproape de ceafa, povestirea Stelei in care-i destanuise visul sau de a castiga maratonul pentru a fi prima femeie din tara cu un astfel de titlu, promisiunea lui Patrick da, o sa concurez eu in locul tau, nu se poate, n-ai putea, e nebunie, nu cu piciorul tau, o sa ma deghizez, ai sa vezi, apoi noaptea in care i-a tras-o femeii chiar in fata lui, in timp ce el dormea in fotoliu, piciorul care-I zvacnea ritmic, toate il oboseau si-i spuneau ca a vazut prea multe si a trait prea multe din cauza lui Patrick. Asa ca grabi pasul, se intoarse si se arunca la picioarele lui tocmai cand acesta dadea sa paseasca, impiedicandu-l. Patrick se pravali indata, atrenand in cadere alti concurenti, pana ce totul se transforma intr-o masa de oameni osteniti, membre rupte, sange si praf. Cand salvarea ii ajunse din urma, gasira in vale cativa raniti si un caine muscand cu sete dintr-un barbat cazut, care incerca sa se apere lovindu-l peste fata cu o peruca. Ii luara pe amandoi si plecara fara sirena si fara graba spre sanatoriu.
Cursa se suspenda.

Simon si lumina de neon

Pana la 12 ani, Simon n-a putut inchide ochii. Nascut in lumina tare si alba a unui neon care si-a gasit sa mearga tocmai cand vagonul de metrou schimba brusc macazul pentru a mia oara in ziua aceea, fatul a cunoscut lumea, adica pe lesinata de maica-sa si pe bodyguardul de serviciu, intr-o pacla alba si nedeslusita care i-a tinut loc de imagine zi de zi, noapte de noapte, pana azi. Atat de mare i-a fost pesemne mirarea cand ochii mici s-au lovit de fasciculul rece, incat Simon n-a mai inchis un ochi de atunci. Bunica Ester care a stat langa el din prima clipa cand l-au adus acasa si care nu se despartea de el decat cand trebuia sa mearga la biserica, a zis ca baiatul e un clarvazator. Imediat a incercat sa-l ia cu ea la biserica, dar femeile s-au speriat de ochii holbati ai pruncului si-si scuipau in san mai abitir decat la exorcizarile ocazionale pe care le facea parintele Ioachim. Nici afara nu prea iesea Simon. N-avea cu cine se juca. Mamele isi trageau repede copiii in casa si faceau furis semnul crucii cand baiatul de 5 ani aparea in colt, la pravalie, tragand dupa el un cerc de sarma care zanganea lovindu-se de gardurile cu lant. Noaptea copilul dormea cu ochii deschisi, ca si cum ar fi deslusit cine stie ce mistere in increngatura florala a tapiseriei bicolore de pe tavan. Maica-sa si taica-su, intors de pe mare intr-o miercuri la pranz, prinsesera a suferi de nevroze din cauza lui, fiindca in camera pe care o imparteau toti trei nu se puteau impreuna in voie din cauza ochilor deschisi ai lui Simon, carora lumina din strada le dadea uneori un aer mustrator.
Eclipsa anuntata pentru ziua aceea la televizor, la radio, la biserica, in piata si pe scara l-a prins pe Simon in strada, ratacind dupa un caine care-si tragea nasul la fel ca bunica Ester si pe care-l urmarise din spatele pietei, sperand sa ajunga acasa. Vazand pe drum ca umbra din fata nu-i raspunde la nici una din intrebari, se oprise descumpanit si se asezase in mijlocul drumului, unde fantana arunca stropi reci in praful dintre dale. Pe langa el treceau grabiti voci exaltate, iar ecoul pasilor il facea si mai confuz in legatura cu locul unde se afla. Se facuse frig si in jur vocile cresteau a mirare. In partea cealalta a pietei, un televizor dat tare se spargea in ecouri mici si dese. Simon simti cum il ia si pe el frigul si vocea Sparta a crainicului il irita. Totusi, nu se sperie. In lumina alba care-i tinea ochii deschisi deslusi marginea de faianta a fantanii. Apoi, pe masura ce in jur intunericul crestea, baiatul incepu sa vada limpede piata prafuita, cu obloanele caselor trase a amiaza, mesele goale, si pe cainele pe care mai-nainte il confundase cu batrana lui bunica. Speriat, animalul se-nvartea in jurul cozii si ridica ochii spre cer, unde un inel stralucea subtire in noaptea subita din miezul zilei. Simon il urmari o bucata cu privirea, zambi si-si muta ochii pe halatul alb al unei femei care iesise sa intinda rufe, absenta la spectacolul solar jucat “ o data la doua mii de ani”. Ochii lui imbratisau culoarea, tresareau la detalii si chiar mijeau atunci cand voia sa surprinda ceva ce privirea nu putea cuprinde cu usurinta. Apoi, cu un zambet usor tamp, Simon se apleca, isi feri capul si se intinse sub farfuria larga a fantanii cu margini de faianta. Cu mainile sub cap, privi inelul subtire al soarelui, clipi pentru prima data in viata si adormi cu ochii inchisi.

The work, the work, the...

Nici o legatura cu sloganul. Nici cu agentia.
Ci cu Raluca de la Ernst&Young - vezi, nu i-am retinut numele, ci doar prenumele si compania.
Munca te-nalta. Brr.

Talossa, pamant Talossian!

Asta e cel mai nou regat de prin lume, si jovialul de alaturi e regele John, sau, cum s-ar zice in Talossiana, regeu Jan. A propos, Talossiana are in componenta si cuvinte cu sonoritate balcanica, ba chiar romaneasca, daca e sa transcriu formula cu care esti intampinat pe www.kingdomoftalossa.net: "Benvenescu al Regipats Talossan". Sa speram ca inseamna ce cred eu ca inseamna.
Mi-a placut autoironia cu care se raporteaza Talossienii la ideea de stat si mai ales la realitatea propriei forme de asociere. Citez:
"The Kingdom of Talossa is an independent, sovereign nation in North America, which seceded peacefully from the United States in 1979 (but we're not sure the United States noticed)".
Cam ca la noi.

E Vineri

Nici vineri nu mai e ce-a fost. Sa nu spuneti ca nu-i asa.

Din seria "Promenada in parcul industrial"

Azi, Poiana Antrefrigului. Sper ca e doar o (auto)ironie a celor care au creat brandul.
Astept apa plata "Izvorul de steril", cu proprietati in, de ce nu, sterilizarea instrumentarului medical.

Ogre in the big city

Shreck si-a luat-o. Nedusi la cinema, miticii l-au casapit pe capcaunul romantic.