Million Dollars beibi

Vremea dolarilor fara de numar fara de numar de numar a trecut cut cut. Asta am inteles eu sambata dimineata cand, conducand spre Lia Manoliu, am vazut la Muncii un mesh cat casa (literally, pentru ca asta facea, acoperea o casa) pe care zicea mare "Million Dollars, restaurant cu specific romanesc si muzica lautareasca". De sub logo-ul scris ca-n Vestul salbatic zambeau fara griji fara griji toti mai-marii -  sau mai-micii, dar la fel de importanti (gen Copilul, Pustiul, Minunea) guristi ai muzicii lautaresti cu specific romanesc sanchi. De unde intelegem ca si pe ei i-a lovit criza, sufletu' meu, si ca de la nenumarate s-au vazut siliti sa se limiteze la milioane. Saracii.

Mancatorie in publicitate

Azi am iesit la masa cu Ema, Fane si Ghica. Am mai facut asta ultima oara acum vreo 4 ani, la Leo Burnett.

Nu ne-am mancat, doar ne-am baut. A fost bine, mai facem.

Din rucsac

Eastpak, 30 de ani garantie.
Dragos Raicu, Vladimir Taroi. Bob Toma.
Ilustratii de Saddo.

Bergenbier

De ce?
De ceeeeee?

La bataie

Ma gandeam la un moment dat sa fac o sesiune de face-off cu oamenii cu care ma bat in pitchuri, castigate sau nu. One on one.
I show you mine, you show me yours. Ne vedem la masa si schimbam stickurile.
Serios acu', de cate ori nu ne intrebam, uitandu-ne la televizor, pe pereti sau pe o revista "cu ce dracu' or fi luat astia, ca nu poate fi asta propunerea castigatoare?".

Mi-e sila

Mi-e sila de piciurile la care merg si vad clienti extaziati care dupa o luna iti spun ca au fost altii mai buni, chiar daca tu esti ultimul care a prezentat si erau aproape gata sa te aplaude in picioare. Mai rele decat piciurile luate pe bani sunt piciurile luate pe prietenii de grup, in care o mana de agentii de manari isi fac unii altora adurile intr-un com itet de intr-ajutorare care-mi aminteste de CARurile de pensionari. Com binatii smechere in care baietii isi rad in barba stiind ca tu lucrezi la pitch din momentul in care primesti invitatia de la client, dar ei, care castiga in final, stiu de mult de povestea asta si si-au si facut temele dinainte, chiar daca, vorba aia, cu meditatori. Hai ca stiti voi despre ce vorbesc.
Oribil.

Lautarul

Am fost aseara la Sting. Dincolo de faptul ca baiatul e minunat pe orice-ar pune mana (de la Fender-ul de jazz la contrabas si, mai nou, lauta pe versurile si muzica lui John Dowland, al mai lautar din Europa de acu vreo 4 sute de ani), m-a distrat dezamagirea cu care unii imbracati la costume stralucitoare si cu etichete de "meet n greet" lipite la rever ieseau din sala dupa primele 3-4 acte, dezumflati ca nu e ce se asteptau ei, adica dudududadada, probabil. A fost cu totul altceva, si a meritat fiecare centima. Ma felicit inca o data ca m-am lasat supus, calcat in picioare de extravaganta care m-a indemnat acum vreo 4 luni sa dau click pe al mai scump bilet pus la vanzare. Ceea ce ne-a asezat pe mine si pe ea in randul 2, care e de fapt primul rand la Sala Palatului. Altfel spus, vedeam pana si cum ia nenea acordurile, ceea ce ma facea sa ma intreb inca o data cum de se poate.
Dupa o ora jumate de balade pe teme de virtuti drepte ca sicomorul in bataia vantului, omul ne-a plimbat prin niste remixuri minunate la doua laute si un cor ale unor piese apartinand unui "alt compozitor britanic", George Gordon Sumner. Si nu mai pleca. Thank you.