K.O.

Se numara si 2007 acusi. Si daca ma apuc sa-i numar si eu ouale, zic ca e de bine. Minus cateva lucruri nasoale fara de care pare-se ca nu s-a putut, altfel, nu-i asa, nu se intamplau. Unele din ele le gasiti mai la vale.
Hai noroc si la multi ani! Sau, cum zice si mesajele care-mi incarca inboxu' la sms, "un an fabulos", cu varianta substrasa mucalit "un an nou-noutz". Ti pup.

Hehe, cand mai scriam...

Imi place la gara. Dar nu de aceea m-am dus acolo azi dimineata la 6. Ci ca sa conduc pe cineva. Dar nici despre asta nu e vorba. E vorba despre un soare pe care l-am lasat aseara undeva si pe care l-am gasit la coloane la 7 fara un sfert, in timp ce ieseam dintre linii oarecum aburit de nesomn. Si m-am trezit cu un zambet. Chiar asta e: imi place sa cred ca atunci m-am trezit, strangand mai bine sacoul pe mine si aruncandu-mi rucsacul pe spate, dupa ce mi-am pipait, fireste, pentru a mia oara, buzunarul exterior cu portofel si telefon. Un amestec de incertitudine si urban care ma trezeste sta tot timpul pitit intre trenuri. Un pusti caruia ii cer un foc ma roaga sa-i dau, la schimb, niste cola. Scoate o sticla de jumate in care ma roaga sa-i torn “decat o gura”. Sticlele se ating, omul imi multumeste iar eu arunc cola la primul cos. Nu fara sa ma injur in gand ca nu i-am dat-o pe toata. Asta sa fi fost strategia lui in the first place?
Ies si ma duc la banca, una din apropiere. In fata intrarii, un betiv se opreste si ma saluta oarecum amical, priponit (e doar o figura de stil care mi-a placut, omul nu prea se tinea pe picioarele lui). Ma opresc si ma gandesc ca daca duce mana la buzunar il pocnesc fara sentimente. N-o face, in schimb ma asigura ca de acum va aduce personal bricheta la incarcat. Ca de cate ori o aduce pustiu’, face fass si e gata. Incerc sa ma fac ca inteleg si intru in banca. Iata si banii. Soarele e tot acolo, ma bucur ca n-am intarziat prea mult inauntru. Pe cer o dara rozalie impinge un avion, iar eu stau vreo cinci minute si ma uit la el. Mi se face dor de cer. Cand cobor ochii, care acum ma dor, dau cu ei de o doamna cu sacosa care se uita la mine luuung. O inteleg, desi ea nu pare sa ma inteleaga pe mine. Ma urc intr-un taxi in care soferul cred ca-si si gatea intr-o vreme. Am plecat. Imi place la gara, pentru ca de acolo se pleaca.

Pura vida!

Asta e un fel de mantra a dumnealor, bastinasi de Costa Rica. Si functioneaza both ways. Adica tine loc si de "asta da viata, nene!" cat si de "asta-i viata, futu-i ma-sa!" Si baietii se tin de cuvant. Obsedati de tot ce tine de "eco" mai putin de economie, au niste taxe de mediu ingrozitoare si, pentru o tara cat o palma, peste 30 de parcuri nationale. Plajele primesc toate clasificari in banderole de diverse culori si oamenii se mandresc cu asta care mai de care, punand in fiecare an la intrarea pe plaja cate o placuta cu clasificarea anului respectiv. Intre ele, o pancarta cu "nu hraniti animalele, le deranjati dieta". Tare, nu? Asta a propos de clivaje si lag-uri de tot felul.
Uite balena! Ma uit in zare, la vreo 300 de metri de tarm o ditai aratarea plescaia atuncand apa la vreo 10 metri. Tac, trag o poza la timp si ma injur inca o data ca nu mi-am luat din Mexic un tele. Am reparat asta la intoarcere. Ma rog, asa arata balena. Cred ca e de fapt un casalot. A lot of casalot.
La intoarcere, din Mexic spre Amsterdam, am trait o chestie unica: ma rog, sunt eu naiv si sentimental, dar zburam paralel cu coasta Americii de Nord, era noapte, sub noi Atlanticul, si in departare, cat vezi cu ochii, which is a great deal daca esti la zece mii, Atlantida! Sau, ma rog, Chicago, cine stie, un brau de lumini sclipind a aur. Cacator!

PS
In Amsterdam mi-au confiscat tequila reposada, pour les connaisseurs, pentru ca mexicanii sigileaza cu un snur, nu cu termolipire ca europenii filoamericani si paranoici. In avionul de la Amsterdam la Bucuresti am mers alaturi de 3 muncitori suceveni care lucrau in JAMAICA!!!, cacanarii perfecti care vorbeau la telefon in timpul zborului si cereau intruna vodca, desi era clar ca nu vor primi.
Filmarea a fost ok.

Animalelor!

Ma trezeste umezeala in nas, tricoul ud ca dupa un tur de pista. E 6:40 si e bine. Afara e soare, ceva caraie, ceva chitzcaie, ceva zumzaie. That's new. Pe gresie, langa patul meu, un paianjen cat o cartela de metrou, negru si paros, nu se misca. Daca se misca sar prin tavan. Cand am ajuns ne-au zis: daca simti ca te pisca ceva, incearca macar sa recunosti culoarea, si-mi arata o trusa cu seruri anti-diverse, pe culori. Aha, that;s conforting, zic, si promit sa fiu mai atent la culoride acum inainte. Asta e negru, da' nu mai conteaza. L-am lovit in cap cu un teanc de reviste luate din Amsterdam si ala a fost. Wallpaper-ul i-a facut felul, asa cum civilizatia continua sa ucida natura. Iata dovada:


Au urmat, aproape in ordinea asta: maimutele de pe acoperisul terasei unde mancam, care mi-au furat ochelarii de soare si in general tot ce e pe masa si, in particular, un bol cu zahar pe care l-au mancat pe acoperis pana a venit nenea cu petardele si le-a dat jos. Coati sau Pisote cum le zice pe-aici, un fel de furnicar cu corp de caine plouat, scavenger si el, care fura de prin gunoaie in sincron perfect cu maimutele care fura de pe mese.
Varani, unii chiar pe acoperis, la soare.
Crocodili, sub un pod din apropiere, probabil solutia all in one pentru mafiotii locali, fara deosebire.
Iguane, in apropierea podului cu pricina, probabil gata sa manance animalele de casa ale nefericitilor mafioti.
Pelicani in copac...fara urmarea din cantec, ca nu e cazu'.
Si o broasca. Da, stiu, avem si noi.

San Jose, spre Punta Leona

Asa aratam imediat ce m-am urcat in masina lui Juan Manuel (sic!) care venise impreuna cu Vanessa sa ne ia de la aeroport. Un microbuz urma sa ne duca la Punta Leona, 70 de kilometri pe coasta, catre campingul unde eram cazati si unde urma sa filmam. Dar inainte de asta, ne astepta un pranz la jumatatea drumului. Eduardo, George si Jordi erau deja acolo, cu chef si povestiri. Cand am ajuns la masa, m-am prabusit. Eram imbracat cu o bluza care imi tinuse de cald in Amsterdam, deci e clar cam ce facusera din ea timpul si temperatura. M-am schimbat intr-o buda si nu-mi venea sa cred cat de tare e noiembrie in pantaloni scurti. Cred ca inafara de jet lag, diferenta de temperatura are si ea partea ei de vina in cazuri din astea de out-of-placeness.
Dupa ce arunc doi calamari pe gat, ne iau pe sus si ne duc sa rapunem in vila pana seara. Punta Leona nu e o statiune, asta mai ales pentru colegii care isi imagineaza ca am ars-o intr-o Ibiza a Caraibelor. E un complex imens de bungalow-uri, facut la marea arta, cu tot ce trebuie si ceva pe deasupra, in mijlocul junglei ("dry forest" prin partea asta de vest), unde vin peste weekend diversi cu familiile si minore gata de dans si puscarie, pe de o parte, si unde se retrag cumparand cate o casa batranii care au cu ce, pe de alta parte. Ma cazez intr-o camera dintr-o vila pe aleea Jamaica (sic!) unde umezeala mi-a intrat si-n chiloti in prima secunda, si nu in modul acela placut pe care-l stim din copilarie. Hai, hai, lasati!... Aerul conditionat e cool de old school, cutia bagata-n perete din filmele vechi, care face zgomot si un frig de mori, da e mai bine asa, ca cele 27 de grade de la ora 8 dimineata se inmultesc cu un indice de umezeala care in sezonul ploios - adica acu, acu - iti intra in creier. Deci maxim, zic, si ma culc pana la 8, cand tre sa mancam undeva, ceva, stiu ei. Ok. Sun acasa si Irina-mi zice ca ploua de ieri. Ieri la noi sau ieri la voi? Fuck, that's strange. Bine macar c-am vorbit. Te pup.

Mexicana de Aviacion

Din avion, Mexicul si mai apoi America Centrala pe de-a-ntregu' sunt de lesini. Ceea ce demonstreaza ca oamenii mai mult strica treaba pe-acolo. In rest, vulcanii cu conul perfect, munti care mai de care si vai salbatice de sa nu-ti mai iei ochii de la geam. De foame ce ne era, am bagat in 3 ore - cu escala in Guatemala, ceea ce mi se pare foarte tare, mai ales ca aterizezi de nicaieri pe un tapsan suspendat la vreo 3 mii - mic dejun si pranz, basca un vin bun si ultima carte a lui Beigbeder. Iertasem pe mexicani, vorba cuiva.
Aterizam in San Jose, Costa Rica, ora locala 11:03, pe un vant de-ti parea rau. Odata iesiti din avion, semnalul dispare, courtesy of Vodafone No Roaming Committee. Bag 20 de dolari - bine investiti - intr-o cartela de convorbiri internationale si ma uit dupa pancarte. Uite una. Hai c-am ajuns. Mergem de 36 de ore si e prima oara cand ma simt jet lagged. O sa ma tina pana inapoi acasa.

Bienvenido. Imigracion, por favor?

NU, merci. Aterizam la Ciudad de Mexico. De sus e ca un en gros care tine cat vezi cu ochii. Poate din cauza baracilor de tabla care, la periferie, tin loc de case. Pamant rosu, muncitori mustaciosi si simpatici care trag de o pista s-o lateasca in dauna pamantului rosu. Mack-uri americane si in general chestii americane din filme vechi. Odata cu noi soseste un A330 de Iberia si ne aglomeram 700 de oameni pe un hol ingust care da intr-o sala mare. Imigracion.
Cu actele in mana, ne asezam la rand, iar eu dau sa sun peste mari si tari sa anunt c-am ajuns in America. In timp ce calculam in gand cat e ceasul acasa, ma striga un pitic agitat cu o cascheta care-l acoperea aproape in intregime. Imi face semn sa inchid telefonul, ca le bruiez calculatoarele. Atunci mi-am dat seama ca treaba cu America e relativa si mi-am mai dat seama de ceva: toti barbatii sunt tunsi aiurea, dati cu gel si mici de statura. In rest, imbracati ca la mine la Vaslui. Asta nu m-a facut de nici o culoare (da, poate fi si o remarca rasista) sa ma simt ca acasa. la imigrari ne-au tinut de vorba si de bagaje vreo ora, vama included, unde Cristina a facut reseala sa declare niste medicamente pentru raceala. Dupa inca vreo 10 minute, bienvenido a Mexico!
Bagajele se transbordasera singure catre avionul de Costa Rica, dar noi trebuia sa refacem check-in-ul. Mai aveam o ora pana al avion si, cu zambetul pe buze, mergem la ghiseul Mexicana de Aviacion, sa ne luam locurile. Sorry, sir, I cannot check you in, you arrived too late, the flight is closed now, sorry, yes, the bags will be offloaded if you don't fly, you can take them at gate E1, I donno sir, talk to the manager. The manager: sorry, sir, I know, but the flight is closed, the next one is tomorrow morning, 6:40. I donno, sir, talk to teh KLM people.
The KLM people era un prost cu fata de prost, care se uita in gol si-mi zicea in acelasi timp: "come tomorrow, at 3:30, in the afternoon, were closed now. I donno, sir." Asta ca raspuns la intrebarea mea, teribil de europeana "now, what?".
Iata-ne lost in translation. In America Centrala, pe malul lui Rio Grande pe care l-ar trece intr-o sorbire daca ar putea (v-am zis ca-i ca la noi), mexicanii nu vorbesc engleza nici macar in aeroport. In timp ce Roxana suna la Bucuresti sa vada ce si cum putem face sa obtinem un alt zbor cat mai repede (2.30 AM in Romania), pentru ca in Costa Rica nu poti suna deoarece Vodafine n-are aord de roaming cu minunatii provideri locali de mandrie celulara.
Intr-un final, ajungem la casa de bilete a Mexicana, unde gasim 3 locuri pentru a doua zi, 6:40, cu escala in Guatemala City. Business! Hmm, not bad, gandesc - eu sunt ala optimistul de obicei, ceea ce le exaspereaza pe femei, in primul rand pe a mea, si apoi, in cazul nostru, pe fetele care ma insoteau si care nu mai puteau. Platim diferenta de clasa, merge cardul, am scapat. De la Bucuresti ni se confirma, cu cohii carpiti, si refundingul. Not bad.
Sa luam un hotel, zic, ca se facuse deja 10 seara si 6 ore de somn mergeau unse. Hiltonul aeroportului e full ca un autobuz mexican, asa ca ne incercam norocul la un dispecerat de cazare unde ne lipim de un Holiday Inn. Shuttle-ul vine la juma de ora, sa ne aliniem la poarta 7. Asa facem.
Asa facem. Asa facem. Asa facem. Shuttle-ul nu face cum a zis. O dispecera cu o pancarta pe care scrie Holiday Inn ne explica: "ten minix" si zambeste pitic. Ten minix, zic si ma uit la ceas. "It was ten minix 20 minix ago", zic si rad cu gandul la Turkish. Fetele nu rad. Ele au notiunea timpului. Ies sa fumez si ma ia cu caldura. La propiu. Si cu palmieri. Afara e o aglomeratie cum nu vezi nici pe Buzesti colt cu Sevastopol vineri la 5. Mi se face rau: de aia nu vine shuttle-ul. In spatele meu, pitica cu pancarta zambeste superios: mucho trafico, zice si inteleg din semne ca e un super concert pe stadion si de aia. "Mortimati" zic in gand cu i-urile scurte si ma intorc in aeroport. Intre timp, celelalte hoteluri trimiteau sufertasele pe roti sa-i ia pe hamesitii care asteptau in strada. Am nostru a aparut dupa o ora. Ne urcam si soferul zice, ridicand din umeri "mucho trafico". Il omor. Cristina il omoara si ea. Roxana a adormit in timp ce se urca in microbuz. Il intreb, totusi, cat de deparet e hotelul. Five minix, zice si mi se face frica din nou. Astia sunt vorbiti.
Reality check-ul, daca mai era nevoie, a vent dupa vreun sfert de ora de tarash printre masini blocate, cand omul a luat-o pe stradute. Favelas si alta nu. In primul rand ca oamenii astia nu fac abuz de semafoare, au gasit solutia: pe bulevard, din aproape in aproape, pun bumpere din alea de tre sa mergi cu 10 la ora cam pe toata distanta. Pe stradute, in schimb, nu-ti vine sa incetinesti: pitici rai si cu maieu prajesc diverse la cazane aprine in colt de strada, in timp ce mai tinerii se holbeaza rau la microbuzul care trece incarcat cu valize de departe. Yummy! Zic usor: Daca se strica asta acum, am belit-o. N-o belim inca, ajungem la hotel, ne cazam si dormim. E 1. La 4 ne trezim. Ten minix, huh?

Mai departe (literally)

Inapoi la Schiphol (evident, l-am scris gresit de trei ori pana sa-mi iasa, tocmai in timp ce ma gandeam sa va propun sa incercati sa-l pronuntati foarte, foarte repede) si la coada de la imbarcare. Pe fete, that is Roxana si Cristina, le descalta din nou, ceea ce, nu stiu conform caror resorturi, le demoralizeaza si mai tare decat ideea unui zbor de 11 ore. Ma rog. Personal, abia asteptam, mai ales ca era vorba de un 747. KLM, as well.
Inauntru, un bazar. Asta mai ales pentru ca destinatia era Mexico City si mai mult de jumatate din pasageri erau mexicani care se intorceau acasa. De unde, nu stiu. Nimerim din fericire in dreptul iesirii de urgenta de la mijloc si gasim in consecinta destul loc pentru picioare. E ora pranzului aici si vom ajunge in DF, Ciudad de Mexico, la ora 18:00 a lor, dupa 11 ore si, sic!, 3 minute. Dupa doua pahare de vin si un episod din The Simpsons, reusesc sa adorm si s-o tin asa mai bine de 6 ore, cu pauze pentru hidratare si uneori caraghioasa gimnastica transatlantica. Fetele n-au dormit si asta nu e bine, incepe sa se vada, nu prea mai au rabdare. Nici eu, cand primim un teanc de formulare para imigracion in numele Estados Unidos Mexicanos (wannabes!). Si de aici incepe.
Revin.

We open on a beach in Pacific...

Stiu, am ras si eu de atatea ori, prima oara cu Ema, care glumea asa uneori cand mergeam la cate un client mic sa-i povestim un tv eftin. Apoi cu Fane, repetand leitmotivul romanului frustrat ca nu filmam niciodata pe-afara si ca altii da.
Doar ca, pana la urma, se intampla. Dincolo de faptul ca de-acu' va trebui sa nascocim o alta expresie pentru "impertinenta creativa", totul e ok.
Deci, we open on a beach in Pacific!
Dar ca sa faci asta, tre' sa convingi oamenii ca numai acolo se poate, ca alternativa "plaja construita la Snagov sau stiu io pe unde" o sa te dea de gol si de pamant, sa cauti un loc cu mai mult decat un singur palmier intr-un ghiveci si cu o casa de productie decenta care sa aiba un contract cinstit cu al tau client international. Apoi sa astepti pana e confirma. Gata. Costa Rica. In noiembrie. Nu, nu ploua. Ok.
Pe masura ce se apropie plecarea, afli chestii. Costa Rica, prima tara care a desfiintat armata ca institutie si organism de stat, si una din tarile cele mai bogate in serpi veninosi si, in general, reptile in libertate. Si in febra galbena. Si te gandesti ca era bine sa te fi gandit la un vaccin, dar acum e prea tarziu, pentru ca maine pleci si in general pentru ca asa faci.
Gata, pleci. Pana la Amsterdam, cu KLM. Impecabil. Acolo, 5 ore intre avioane si 15 minute pana in centru cu trenul. Frig, 0 grade la 9 dimineata. O cafea calda intr-un pretzel-bar, o gasca vesela plutind pe un canal, lume pe biciclete si in general o stare de bine care confirma ca legalizarea drogurilor usoare inseamna progres.